A 88-a Zi Mondială a Misiunilor .
“ Chemaţi pentru a face să strălucească Cuvântul adevărului ” (Scrisoarea apostolică Porta fidei , 6).Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Misiunilor
21 octombrie 2012
Iubiţi fraţi şi surori ,
Celebrarea Zilei Mondiale a Misiunilor se încarcă
anul acesta cu o semnificaţie total deosebită. Împlinirea a 50 de ani
ai decretului conciliar Ad gentes, deschiderea Anului Credinţei
şi Sinodul episcopilor cu tema noii evanghelizări colaborează la
reafirmarea voinţei Bisericii de a se angaja cu mai mare curaj şi
ardoare în missio ad gentes pentru ca evanghelia să ajungă până la marginile pământului .
Conciliul Ecumenic Vatican II , cu participarea
episcopilor catolici veniţi din toate colţurile pământului, a fost un
semn luminos al universalităţii Bisericii, primind, pentru prima dată,
un număr aşa de mare de părinţi conciliari veniţi din Asia, din Africa,
din America Latină şi din Oceania. Episcopi misionari şi episcopi
autohtoni, păstori de comunităţi răspândite printre populaţii
necreştine, care aduceau în adunarea conciliară imaginea unei Biserici
prezente în toate continentele şi care se făceau interpreţi ai
realităţilor complexe de atunci aşa-numita “lume a treia”. Bogaţi în
experienţa care derivă din faptul de a fi păstori de Biserici tinere şi
pe cale de formare, însufleţiţi de pasiunea pentru răspândirea
împărăţiei lui Dumnezeu, ei au contribuit în manieră relevantă la
reafirmarea necesităţii şi urgenţei evanghelizării ad gentes, deci a aducerii în centrul ecleziologiei a naturii misionare a Bisericii .
Ecleziologia misionară
Această viziune astăzi nu a dispărut, ba chiar a
cunoscut o rodnică reflecţie teologică şi pastorală şi, în acelaşi timp,
se propune din nou cu urgenţă reînnoită pentru că s-a dilatat numărul
celor care încă nu-l cunosc pe Cristos: “Oamenii care îl aşteaptă pe
Cristos însă sunt în număr imens”, afirma fericitul Ioan Paul al II-lea
în enciclica Redemptoris missio despre valabilitatea permanentă a
mandatului misionar, şi adăuga: “Nu putem să stăm liniştiţi,
gândindu-ne la milioanele de fraţi şi surori ai noştri, şi ei
răscumpăraţi de sângele lui Cristos, care trăiesc fără să cunoască
iubirea lui Dumnezeu” (nr. 86). Şi eu, convocând Anul Credinţei, am
scris că Isus Cristos, “astăzi ca şi atunci, ne trimite pe drumurile
lumii pentru a proclama evanghelia sa la toate popoarele pământului”
(Scrisoarea apostolică Porta fidei, 7); proclamare care, aşa cum se exprima şi slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea în exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi,
“nu este pentru Biserică o contribuţie facultativă: este obligaţia care
apasă asupra ei prin mandatul Domnului Isus, pentru ca oamenii să poată
crede şi să fie mântuiţi. Da, acest mesaj este necesar. Este unic. Este
de neînlocuit” (nr. 5). Avem nevoie deci să reluăm acelaşi elan
apostolic al primelor comunităţi creştine care, mici şi lipsite de
apărare, au fost capabile, cu vestirea şi mărturia, să răspândească
evanghelia în toată lumea cunoscută în acea vreme.
Deci nu uimeşte că Vatican II şi magisteriul succesiv
al Bisericii insistă în mod special asupra mandatului misionar pe care
Cristos l-a încredinţat discipolilor săi şi care trebuie să fie angajare
a întregului popor al lui Dumnezeu, episcopi, preoţi, diaconi,
călugări, călugăriţe, laici. Grija de a vesti evanghelia în orice parte a
pământului revine în primul rând episcopilor, responsabili direcţi ai
evanghelizării în lume, fie ca membri ai colegiului episcopal, fie ca
păstori ai Bisericilor particulare. De fapt, ei “au fost consacraţi nu
numai pentru o dieceză, ci pentru mântuirea întregii lumi” (Ioan Paul al
II-lea, enciclica Redemptoris missio, 63), “mesageri ai credinţei care aduc noi discipoli la Cristos” (Ad gentes, 20) şi fac “vizibile spiritul şi râvna misionară a poporului lui Dumnezeu, astfel încât întreaga dieceză devine misionară” (ibid., 38).
Prioritatea evanghelizării
De aceea, mandatul de a predica evanghelia nu se
epuizează, pentru un păstor, în atenţia faţă de porţiunea poporului lui
Dumnezeu încredinţată îngrijirii sale pastorale, nici în trimiterea
vreunui preot, laic sau laică fidei donum. El trebuie să implice
toată activitatea Bisericii particulare, toate sectoarele sale, pe
scurt, toată existenţa şi acţiunea sa. Conciliul Vatican II a indicat
asta cu claritate şi magisteriul succesiv a reafirmat asta cu tărie.
Acest lucru cere să se adapteze constant stilurile de viaţă, planurile
pastorale şi organizarea diecezană la această dimensiune fundamentală a
faptului de a fi Biserică, în special în lumea noastră în schimbare
continuă. Şi acest lucru este valabil şi pentru institutele de viaţă
consacrată şi societăţile de viaţă apostolică, precum şi pentru
mişcările ecleziale: toate componentele marelui mozaic al Bisericii
trebuie să se simtă puternic interpelate de mandatul Domnului de a
predica evanghelia, pentru ca Isus Cristos să fie vestit pretutindeni.
Noi, păstorii, călugării, călugăriţele şi toţi credincioşii în Cristos,
trebuie să mergem pe urmele apostolului Paul, care, “prizonier al lui
Cristos pentru păgâni” (Ef 3,1), a lucrat, a suferit şi a luptat pentru a face să ajungă evanghelia în mijlocul păgânilor (cf. Ef 1,24-29), fără a economisi energii, timp şi mijloace pentru a face cunoscut mesajul lui Cristos .
Şi astăzi misiunea ad gentes trebuie să fie
orizontul constant şi paradigma oricărei activităţi ecleziale, pentru că
identitatea însăşi a Bisericii este constituită de credinţa în misterul
lui Dumnezeu, care s-a revelat în Cristos pentru a ne aduce mântuirea,
şi din misiunea de a-l mărturisi şi a-l vesti lumii, până la întoarcerea
sa. Ca sfântul Paul, trebuie să fim atenţi faţă de cei de departe, cei
care încă nu-l cunosc pe Cristos şi nu au experimentat paternitatea lui
Dumnezeu, având conştiinţa că mereu “cooperarea misionară trebuie să se
lărgească astăzi la forme noi incluzând nu numai ajutorul economic, ci
şi participarea directă la evanghelizare (Ioan Paul al II-lea,
Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 82). Celebrarea Anului
Credinţei şi a Sinodului episcopilor despre noua evanghelizare vor fi
ocazii propice pentru o relansare a cooperării misionare, mai ales în
această a doua dimensiune .
Credinţă şi vestire
Neliniştea de a-l vesti pe Cristos ne stimulează să
citim şi istoria pentru a vedea în ea problemele, aspiraţiile şi
speranţele omenirii, pe care Cristos trebuie să o vindece, să o purifice
şi să o umple de prezenţa sa. De fapt, mesajul său este mereu actual,
coboară în însăşi inima istoriei şi este capabilă să dea răspuns la cele
mai profunde nelinişti ale oricărui om. Pentru aceasta Biserica, în
toate componentele sale, trebuie să fie conştientă că “orizonturile
imense ale misiunii ecleziale, complexitatea situaţiei prezente cer
astăzi modalităţi reînnoite pentru a putea comunica în mod eficient
cuvântul lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică
postsinodală Verbum Domini, 97). Acest lucru cere, înainte de
toate, o reînnoită adeziune de credinţă personală şi comunitară la
evanghelia lui Isus Cristos, “într-un moment de profundă schimbare ca
acela pe care omenirea îl trăieşte” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 8) .
De fapt, unul dintre obstacolele în calea elanului
evanghelizării este criza de credinţă, nu numai a lumii occidentale, ci a
marii părţi a omenirii, căreia îi este foame şi sete de Dumnezeu şi
trebuie să fie invitată şi condusă la pâinea vieţii şi la apa cea vie,
asemenea femeii samaritene care merge la fântâna lui Iacob şi
dialoghează cu Cristos. Aşa cum relatează evanghelistul Ioan, acţiunea
acestei femei este deosebit de semnificativă (cf. In 4,1-30): îl
întâlneşte pe Isus, care îi cere de băut, dar apoi îi vorbeşte ei despre
o apă nouă, capabilă să stingă setea pentru totdeauna. Femeia la
început nu înţelege, rămâne la nivel material, dar lent este condusă de
Domnul să facă un drum de credinţă care o face să-l recunoască drept
Mesia. Şi în această privinţă sfântul Augustin afirmă: “După ce l-a
primit în inimă pe Cristos Domnul, ce altceva ar fi putut să facă
[această femeie] dacă nu să părăsească amfora şi să alerge ca să anunţe
vestea cea bună?” (Omilie 15,30). Întâlnirea cu Cristos ca
persoană vie care potoleşte setea inimii nu poate decât să ducă la
dorinţa de a împărtăşi cu alţii bucuria acestei prezenţe şi de a-l face
cunoscut pentru ca toţi să o poată experimenta. Trebuie reînnoit
entuziasmul de a comunica credinţa pentru a promova o nouă evanghelizare
a comunităţilor şi a ţărilor cu veche tradiţie creştină, care pierd
referinţa la Dumnezeu, în aşa fel încât să redescopere bucuria
credinţei. Preocuparea de a evangheliza nu trebuie să rămână niciodată
la marginile activităţii ecleziale şi ale vieţii personale a
creştinului, ci să o caracterizeze puternic, având conştiinţa că sunt
destinatari şi, în acela şi timp, misionari ai evangheliei. Punctul
central al vestirii rămâne mereu acelaşi: kerigma lui Cristos mort şi înviat pentru mântuirea lumii, kerigma
iubirii lui Dumnezeu absolută şi totală faţă de fiecare bărbat şi de
fiecare femeie, culminată în trimiterea Fiului veşnic şi unic născut,
Domnul Isus, care nu a dispreţuit să asume sărăcia naturii noastre
umane, iubind-o şi răscumpărând-o, prin intermediul oferirii de sine pe
cruce, din păcat şi din moarte .
Credinţa în Dumnezeu, în acest plan de iubire
realizat în Cristos, este înainte de toate un dar şi un mister care
trebuie primit în inimă şi în viaţă şi pentru care trebuie să-i mulţumim
mereu Domnului. Însă credinţa este un dar care ne este dat ca să fie
împărtăşit; este un talant primit ca să aducă rod; este o lumină care nu
trebuie să rămână ascunsă, ci să lumineze toată casa. Este darul cel
mai important care ne-a fost oferit în existenţa noastră şi pe care nu-l
putem ţine pentru noi înşine .
Vestirea devine caritate
“Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!”, spunea apostolul Paul (1Cor
9,16). Acest cuvânt răsună cu putere pentru orice creştin şi pentru
orice comunitate creştină în toate continentele. Şi pentru Bisericile
din teritoriile de misiune, Biserici cele mai multe tinere, adesea
recent întemeiate, misionaritatea a devenit o dimensiune naturală, chiar
dacă ele însele încă au nevoie de misionari. Mulţi preoţi, călugări şi
călugăriţe, din orice parte a lumii, numeroşi laici şi chiar familii
întregi părăsesc propriile ţări, propriile comunităţi locale şi merg la
alte Biserici pentru a mărturisi şi a vesti numele lui Cristos, în care
omenirea are mântuirea. Este vorba de o exprimare de profundă comuniune,
împărtăşire şi caritate între Biserici, pentru ca orice om să poată
asculta sau reasculta vestea care vindecă şi să se apropie de
sacramente, izvor al vieţii adevărate .
Împreună cu acest înalt semn al credinţei care se
transformă în caritate, amintesc şi mulţumesc Operelor Misionare
Pontificale, instrument pentru cooperare la misiunea universală a
Bisericii în lume. Prin acţiunea lor, vestirea evangheliei devine şi
intervenţie în ajutorul aproapelui, dreptate faţă de cei mai săraci,
posibilitate de instruire în cele mai pierdute sate, asistenţă medicală
în locuri îndepărtate, emancipare din mizerie, reabilitarea celui care
este marginalizat, sprijinirea dezvoltării popoarelor, depăşirea
diviziunilor etnice, respect faţă de viaţă în orice fază a ei .
Iubiţi fraţi şi surori, invoc asupra operei de evanghelizare ad gentes,
şi îndeosebi asupra lucrătorilor săi, revărsarea Duhului Sfânt, pentru
ca harul lui Dumnezeu să o facă să meargă mai hotărât în istoria lumii .
Cu fericitul John Henry Newman aş vrea să mă rog :
“ Însoţeşte, Doamne, pe
misionarii tăi în ţinuturile care trebuie evanghelizate , pune cuvintele
juste pe buzele lor , fă rodnică truda lor ”. Fecioara Maria , mama
Bisericii şi steaua evanghelizării , să-i însoţească pe toţi misionarii
evangheliei .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu