FERICITUL IEREMIA VALAHUL

    Astăzi  , se împlinesc 30 de ani de la Beatificarea lui << IEREMIA VALAHUL >> , de către Papa  Ioan Paul al  II - lea  și 20 de ani de prezență a Franciscanilor Capucini în România .
  " Fericitul Ieremia Valahul " , este și v-a fi pentru noi un frate , care ne v-a susține mereu . Astăzi alergăm înaintea sa , onorându-l și vrem ca prin mijlocirea sa , să-i mulțumim lui Dumnezeu , pentru toate câte am primit și vom primi în dar .
Fericite Ieremia fraţii tăi te roagă-acum ,
Să le fii tu călăuză pe al vieţii aspru drum .
   Să ne rugăm :
Atotputernice , veşnice Dumnezeule , Stăpânul întregului univers , izvorul harului şi al sfinţeniei  revarsă binecuvântarea ta asupra poporului nostru şi ridică în rândul sfinţilor tăi pe slujitorul tău , Fericitul Ieremia . El să ne întărească în adevărata credinţă , să ne umple de iubire generoasă şi să ne facă vrednici să te cunoaştem şi să te iubim pe tine , împreună cu Fiul tău , Domnul nostru Isus Cristos şi cu Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor . Amin . 

                        FERICITE  IEREMIA
                   ocrotitorul neamului nostru  
                        roagă-te pentru noi !

ÎNCREZĂTORI ÎN IUBIREA ȘI BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU

   Cu toate limitele noastre și propriile certitudini , viața noastră cu toate riscurile și toate situațiile ei dramatice din lumea de astăzi , ne arată că este loc și pentru o realitate pozitivă , fiind încrezători că tot ceea ce ne înconjoară reprezintă  frumosul unei eredități care ne onorează . Sunt multe urme și trăsături oferite nouă de înaintașii noștrii și pentru ca să știm să le purtăm mai departe celorlalți , avem nevoie să ne înconjurăm de tot ceea ce este sănătos și să eliminăm orice gând și comportament rău .  Uneori uităm să mai aprofundăm frumusețile din jurul nostru și de aceea trăim și luăm decizii la întâmplare . Temerile noastre să le înlocuim cu bucurii și cu siguranță vom fi încrezători și mai liniștiți . Pentru a trăi într-o lume mai bună , trebuie să rămânem într-o stare pozitivă de optimism , pace și recunoștință .Viaţa nu trebuie să ne descurajeze .


  Să înfruntăm viaţa cu ardoare şi entuziasm !

 

 

MARELE PREOT CARE I-A PLĂCUT LUI DUMNEZEU

 
 

„ Sunt fericit , fiți și voi la fel . Nu vreau lacrimi . Să ne rugăm împreună cu satisfacție . Fericit mă încredințez Fecioarei ” .
(  scrisoare încredințată secretarului său , Stanisław Dziwisz  )
Papa Karol Józef Wojtyła născut la 18 mai 1920 , Wadowice , Polonia  și care a plecat dintre noi la 2 aprilie 2005 , Vatican) , a fost papă al Bisericii Catolice – episcop al Romei – și suveran al Vaticanului ales în 16 octombrie 1978 - și a slujit până în aprilie 2005 ; a condus Biserica Catolică , făcand-o să crească in har  ! A îmbunătăţit relaţiile Bisericii Catolice cu celelalte Bisericii și a reușit atât de multe , dăruindu-se cu iubire si responsabilitate .
  Pontificatul său de 26 ani (octombrie 1978 – aprilie 2005) , a fost insemnat cu multe noutati , participand ca membru deplin sau ca observator în diverse organizații internaționale și regionale . Cele mai multe din vizitele sale internaționale au fost realizate în dublă calitate , de Șef de Stat și de Șef al Bisericii Catolice . Deși declara că predică Evanghelia și nu Democrația , intervențiile sale au constituit totdeauna un pericol pentru regimurile dictatoriale și într-adevăr , a susținut mișcările dizidente din fostul bloc sovietic , în special sindicatul „ Solidarność ” din Polonia și a jucat astfel un rol hotărâtor în prăbușirea imperiului comunist din răsăritul Europei la sfârșitul anilor 80 .

Pe 1 mai 2011 , a avut loc Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea  la numai 6 ani de la moartea lui .
 Întăriți de învățătura sa , am primit în dar fiecare o atenție specială .  
 A slujit pe Dumnezeu , omul și omenirea întreagă !
 Fer. Ioan Paul II , Papă , Roagă-te pentru noi !

Mesajul Sf. Par. Pp. Benedict XVI , cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor

A 88-a Zi Mondială a Misiunilor .

“ Chemaţi pentru a face să strălucească Cuvântul adevărului ” (Scrisoarea apostolică Porta fidei , 6).

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Misiunilor
21 octombrie 2012

Iubiţi fraţi şi surori ,

Celebrarea Zilei Mondiale a Misiunilor se încarcă anul acesta cu o semnificaţie total deosebită. Împlinirea a 50 de ani ai decretului conciliar Ad gentes, deschiderea Anului Credinţei şi Sinodul episcopilor cu tema noii evanghelizări colaborează la reafirmarea voinţei Bisericii de a se angaja cu mai mare curaj şi ardoare în missio ad gentes pentru ca evanghelia să ajungă până la marginile pământului .

Conciliul Ecumenic Vatican II , cu participarea episcopilor catolici veniţi din toate colţurile pământului, a fost un semn luminos al universalităţii Bisericii, primind, pentru prima dată, un număr aşa de mare de părinţi conciliari veniţi din Asia, din Africa, din America Latină şi din Oceania. Episcopi misionari şi episcopi autohtoni, păstori de comunităţi răspândite printre populaţii necreştine, care aduceau în adunarea conciliară imaginea unei Biserici prezente în toate continentele şi care se făceau interpreţi ai realităţilor complexe de atunci aşa-numita “lume a treia”. Bogaţi în experienţa care derivă din faptul de a fi păstori de Biserici tinere şi pe cale de formare, însufleţiţi de pasiunea pentru răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu, ei au contribuit în manieră relevantă la reafirmarea necesităţii şi urgenţei evanghelizării ad gentes, deci a aducerii în centrul ecleziologiei a naturii misionare a Bisericii .

Ecleziologia misionară

Această viziune astăzi nu a dispărut, ba chiar a cunoscut o rodnică reflecţie teologică şi pastorală şi, în acelaşi timp, se propune din nou cu urgenţă reînnoită pentru că s-a dilatat numărul celor care încă nu-l cunosc pe Cristos: “Oamenii care îl aşteaptă pe Cristos însă sunt în număr imens”, afirma fericitul Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris missio despre valabilitatea permanentă a mandatului misionar, şi adăuga: “Nu putem să stăm liniştiţi, gândindu-ne la milioanele de fraţi şi surori ai noştri, şi ei răscumpăraţi de sângele lui Cristos, care trăiesc fără să cunoască iubirea lui Dumnezeu” (nr. 86). Şi eu, convocând Anul Credinţei, am scris că Isus Cristos, “astăzi ca şi atunci, ne trimite pe drumurile lumii pentru a proclama evanghelia sa la toate popoarele pământului” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 7); proclamare care, aşa cum se exprima şi slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea în exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, “nu este pentru Biserică o contribuţie facultativă: este obligaţia care apasă asupra ei prin mandatul Domnului Isus, pentru ca oamenii să poată crede şi să fie mântuiţi. Da, acest mesaj este necesar. Este unic. Este de neînlocuit” (nr. 5). Avem nevoie deci să reluăm acelaşi elan apostolic al primelor comunităţi creştine care, mici şi lipsite de apărare, au fost capabile, cu vestirea şi mărturia, să răspândească evanghelia în toată lumea cunoscută în acea vreme.

Deci nu uimeşte că Vatican II şi magisteriul succesiv al Bisericii insistă în mod special asupra mandatului misionar pe care Cristos l-a încredinţat discipolilor săi şi care trebuie să fie angajare a întregului popor al lui Dumnezeu, episcopi, preoţi, diaconi, călugări, călugăriţe, laici. Grija de a vesti evanghelia în orice parte a pământului revine în primul rând episcopilor, responsabili direcţi ai evanghelizării în lume, fie ca membri ai colegiului episcopal, fie ca păstori ai Bisericilor particulare. De fapt, ei “au fost consacraţi nu numai pentru o dieceză, ci pentru mântuirea întregii lumi” (Ioan Paul al II-lea, enciclica Redemptoris missio, 63), “mesageri ai credinţei care aduc noi discipoli la Cristos” (Ad gentes, 20) şi fac “vizibile spiritul şi râvna misionară a poporului lui Dumnezeu, astfel încât întreaga dieceză devine misionară” (ibid., 38).

Prioritatea evanghelizării

De aceea, mandatul de a predica evanghelia nu se epuizează, pentru un păstor, în atenţia faţă de porţiunea poporului lui Dumnezeu încredinţată îngrijirii sale pastorale, nici în trimiterea vreunui preot, laic sau laică fidei donum. El trebuie să implice toată activitatea Bisericii particulare, toate sectoarele sale, pe scurt, toată existenţa şi acţiunea sa. Conciliul Vatican II a indicat asta cu claritate şi magisteriul succesiv a reafirmat asta cu tărie. Acest lucru cere să se adapteze constant stilurile de viaţă, planurile pastorale şi organizarea diecezană la această dimensiune fundamentală a faptului de a fi Biserică, în special în lumea noastră în schimbare continuă. Şi acest lucru este valabil şi pentru institutele de viaţă consacrată şi societăţile de viaţă apostolică, precum şi pentru mişcările ecleziale: toate componentele marelui mozaic al Bisericii trebuie să se simtă puternic interpelate de mandatul Domnului de a predica evanghelia, pentru ca Isus Cristos să fie vestit pretutindeni. Noi, păstorii, călugării, călugăriţele şi toţi credincioşii în Cristos, trebuie să mergem pe urmele apostolului Paul, care, “prizonier al lui Cristos pentru păgâni” (Ef 3,1), a lucrat, a suferit şi a luptat pentru a face să ajungă evanghelia în mijlocul păgânilor (cf. Ef 1,24-29), fără a economisi energii, timp şi mijloace pentru a face cunoscut mesajul lui Cristos .

Şi astăzi misiunea ad gentes trebuie să fie orizontul constant şi paradigma oricărei activităţi ecleziale, pentru că identitatea însăşi a Bisericii este constituită de credinţa în misterul lui Dumnezeu, care s-a revelat în Cristos pentru a ne aduce mântuirea, şi din misiunea de a-l mărturisi şi a-l vesti lumii, până la întoarcerea sa. Ca sfântul Paul, trebuie să fim atenţi faţă de cei de departe, cei care încă nu-l cunosc pe Cristos şi nu au experimentat paternitatea lui Dumnezeu, având conştiinţa că mereu “cooperarea misionară trebuie să se lărgească astăzi la forme noi incluzând nu numai ajutorul economic, ci şi participarea directă la evanghelizare (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 82). Celebrarea Anului Credinţei şi a Sinodului episcopilor despre noua evanghelizare vor fi ocazii propice pentru o relansare a cooperării misionare, mai ales în această a doua dimensiune .

Credinţă şi vestire

Neliniştea de a-l vesti pe Cristos ne stimulează să citim şi istoria pentru a vedea în ea problemele, aspiraţiile şi speranţele omenirii, pe care Cristos trebuie să o vindece, să o purifice şi să o umple de prezenţa sa. De fapt, mesajul său este mereu actual, coboară în însăşi inima istoriei şi este capabilă să dea răspuns la cele mai profunde nelinişti ale oricărui om. Pentru aceasta Biserica, în toate componentele sale, trebuie să fie conştientă că “orizonturile imense ale misiunii ecleziale, complexitatea situaţiei prezente cer astăzi modalităţi reînnoite pentru a putea comunica în mod eficient cuvântul lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică postsinodală Verbum Domini, 97). Acest lucru cere, înainte de toate, o reînnoită adeziune de credinţă personală şi comunitară la evanghelia lui Isus Cristos, “într-un moment de profundă schimbare ca acela pe care omenirea îl trăieşte” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 8) .

De fapt, unul dintre obstacolele în calea elanului evanghelizării este criza de credinţă, nu numai a lumii occidentale, ci a marii părţi a omenirii, căreia îi este foame şi sete de Dumnezeu şi trebuie să fie invitată şi condusă la pâinea vieţii şi la apa cea vie, asemenea femeii samaritene care merge la fântâna lui Iacob şi dialoghează cu Cristos. Aşa cum relatează evanghelistul Ioan, acţiunea acestei femei este deosebit de semnificativă (cf. In 4,1-30): îl întâlneşte pe Isus, care îi cere de băut, dar apoi îi vorbeşte ei despre o apă nouă, capabilă să stingă setea pentru totdeauna. Femeia la început nu înţelege, rămâne la nivel material, dar lent este condusă de Domnul să facă un drum de credinţă care o face să-l recunoască drept Mesia. Şi în această privinţă sfântul Augustin afirmă: “După ce l-a primit în inimă pe Cristos Domnul, ce altceva ar fi putut să facă [această femeie] dacă nu să părăsească amfora şi să alerge ca să anunţe vestea cea bună?” (Omilie 15,30). Întâlnirea cu Cristos ca persoană vie care potoleşte setea inimii nu poate decât să ducă la dorinţa de a împărtăşi cu alţii bucuria acestei prezenţe şi de a-l face cunoscut pentru ca toţi să o poată experimenta. Trebuie reînnoit entuziasmul de a comunica credinţa pentru a promova o nouă evanghelizare a comunităţilor şi a ţărilor cu veche tradiţie creştină, care pierd referinţa la Dumnezeu, în aşa fel încât să redescopere bucuria credinţei. Preocuparea de a evangheliza nu trebuie să rămână niciodată la marginile activităţii ecleziale şi ale vieţii personale a creştinului, ci să o caracterizeze puternic, având conştiinţa că sunt destinatari şi, în acela şi timp, misionari ai evangheliei. Punctul central al vestirii rămâne mereu acelaşi: kerigma lui Cristos mort şi înviat pentru mântuirea lumii, kerigma iubirii lui Dumnezeu absolută şi totală faţă de fiecare bărbat şi de fiecare femeie, culminată în trimiterea Fiului veşnic şi unic născut, Domnul Isus, care nu a dispreţuit să asume sărăcia naturii noastre umane, iubind-o şi răscumpărând-o, prin intermediul oferirii de sine pe cruce, din păcat şi din moarte .

Credinţa în Dumnezeu, în acest plan de iubire realizat în Cristos, este înainte de toate un dar şi un mister care trebuie primit în inimă şi în viaţă şi pentru care trebuie să-i mulţumim mereu Domnului. Însă credinţa este un dar care ne este dat ca să fie împărtăşit; este un talant primit ca să aducă rod; este o lumină care nu trebuie să rămână ascunsă, ci să lumineze toată casa. Este darul cel mai important care ne-a fost oferit în existenţa noastră şi pe care nu-l putem ţine pentru noi înşine .

Vestirea devine caritate

“Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!”, spunea apostolul Paul (1Cor 9,16). Acest cuvânt răsună cu putere pentru orice creştin şi pentru orice comunitate creştină în toate continentele. Şi pentru Bisericile din teritoriile de misiune, Biserici cele mai multe tinere, adesea recent întemeiate, misionaritatea a devenit o dimensiune naturală, chiar dacă ele însele încă au nevoie de misionari. Mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe, din orice parte a lumii, numeroşi laici şi chiar familii întregi părăsesc propriile ţări, propriile comunităţi locale şi merg la alte Biserici pentru a mărturisi şi a vesti numele lui Cristos, în care omenirea are mântuirea. Este vorba de o exprimare de profundă comuniune, împărtăşire şi caritate între Biserici, pentru ca orice om să poată asculta sau reasculta vestea care vindecă şi să se apropie de sacramente, izvor al vieţii adevărate .

Împreună cu acest înalt semn al credinţei care se transformă în caritate, amintesc şi mulţumesc Operelor Misionare Pontificale, instrument pentru cooperare la misiunea universală a Bisericii în lume. Prin acţiunea lor, vestirea evangheliei devine şi intervenţie în ajutorul aproapelui, dreptate faţă de cei mai săraci, posibilitate de instruire în cele mai pierdute sate, asistenţă medicală în locuri îndepărtate, emancipare din mizerie, reabilitarea celui care este marginalizat, sprijinirea dezvoltării popoarelor, depăşirea diviziunilor etnice, respect faţă de viaţă în orice fază a ei .

Iubiţi fraţi şi surori, invoc asupra operei de evanghelizare ad gentes, şi îndeosebi asupra lucrătorilor săi, revărsarea Duhului Sfânt, pentru ca harul lui Dumnezeu să o facă să meargă mai hotărât în istoria lumii . Cu fericitul John Henry Newman aş vrea să mă rog : 

“ Însoţeşte, Doamne, pe misionarii tăi în ţinuturile care trebuie evanghelizate , pune cuvintele juste pe buzele lor , fă rodnică truda lor ”. Fecioara Maria , mama Bisericii şi steaua evanghelizării , să-i însoţească pe toţi misionarii evangheliei .

                                 www.magisteriu.ro

PREDICAREA LUI CRISTOS CEL RĂSTIGNIT !

SF. PAUL AL CRUCII ( 1694-1775 ) , Pr. si Fondator al Pasioniştilor - Congregaţia Clericilor Desculţi ai Sfintei Cruci şi ai Pătimirii Domnului Nostru Isus Cristos , a ales carisma şi stilul de viaţă al călugărilor să fie rugăciunea , penitenţa , tăcerea şi studiul intens .  
Așa cum găsim scris în Sf. Scriptură in Evanghelia de la Mt 16, 24 - 26 : Atunci Isus a spus discipolilor săi : „ Dacă cineva vrea să vină după mine , să renunţe la sine , să-şi ia crucea şi să mă urmeze . Căci cine vrea să-şi salveze viaţa , o va pierde ; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine acela o va afla . 
  Sf. Paul al Crucii , nu concepea Pătimirea în mod „ negativ ”, adică numai ca o consecinţă necesară pentru iertarea păcatelor  ci în mod „ pozitiv ” , ca maximă expresie a dragostei lui Dumnezeu pentru om . Vreme de 50 de ani , Paul al Crucii , ajutat de confraţii săi , a străbătut satele şi oraşele Italiei în calitate de „ misionar apostolic ” . Prin predicile sale mişca inimile cele mai împietrite spre pocăinţă , obţinea convertiri spectaculoase şi confesiuni (spovezi) nesperate . După exemplul său , pasioniştii au continuat această operă misionară în Italia  în Europa şi mai apoi în întreaga lume . 
Aşa cum Apostolul neamurilor spune : " În timp ce iudeii cer semne , iar grecii caută înţelepciunea , noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit , scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni " ( 1Cor 1,18-23 ) , aşa si Sf. Paul al Crucii a încercat să imite cât mai conștiincios pe Cristos , prin viața și lucrarea sa  sfântă  .
Paul al Crucii , vrea ca monahii săi să retrăiască pătimirea aşa cum Dumnezeu i-a făcut-o cunoscută şi aşa cum a experimentat-o , ca mister pascal al morţii şi învierii , al durerii transformate în iubire . De aici provine şi al patrulea vot , acela de a promova în viaţa credincioşilor cunoaşterea pătimirii , pentru a provoca în ei abandonarea încrezătoare în Dumnezeu şi hotărârea de a se elibera de tot cea ce îi îndepărtează de experienţa iubirii sale infinite . Pe acest binom al contemplaţiei şi al lepădării se desfăşoară viaţa în cadrul “ retragerilor ” , aşa cum îi plăcea să numească conventele sale . Aici, pasioniştii trăiau cufundaţi în contemplarea pătimirii lui Isus , în studiul şi experienţa plină de bucurie a carităţii fraterne , care cere o continuă purificare . Deveniţi oameni noi prin evanghelia trăită , ei pleacă împreună pentru misiunile în mijlocul poporului şi se dăruiesc fără rezerve ministerului Cuvântului şi sacramentului Penitenţei , pentru a se putea întoarce apoi din nou în reculegerea “ retragerii ” lor .

Ajută-ne Doamne ca prin harul Tău , să mărturisim cu sfințenia vieții noastre Patima Domnului Isus Cristos !

MĂREŢIA CREDINŢEI

 

ANUL CREDINȚEI 11 octombrie 2012 - 24 noiembrie 2013 - TEMA : Măreţia credinţei .

Orice iniţiativă pentru Anul Credinţei vrea să favorizeze redescoperirea bucuroasă şi reînnoita mărturie a credinţei . Papa Benedict al XVI-lea a spus : " Miezul crizei Bisericii în Europa este criza credinţei . Dacă ei nu-i găsim răspuns , dacă credinţa nu reia vitalitate , devenind o convingere profundă şi o forţă reală graţie întâlnirii cu Isus Cristos , toate celelalte reforme vor rămâne ineficace " .

În timpul călătoriei în Germania Sf. Părinte Papa , a afirmat : " Oare trebuie să cedăm în faţa presiunii secularizării , să devenim moderni printr-o înecare a credinţei ? 

Desigur , credinţa trebuie să fie regândită şi mai ales retrăită astăzi în mod nou pentru a deveni un lucru care aparţine prezentului . Dar nu înecarea credinţei ajută , ci numai trăirea ei în întregime în ziua noastră de astăzi . Nu tacticile ne vor salva , ci o credinţă regândită şi retrăită în mod nou " .
Sfântului Ignaţiu de Antiohia , episcop martir în scrisoarea către creştinii din Tralle spune :
" Renaşteţi-vă în credinţă , care este trupul Domnului , şi în iubire , care este sângele lui " .
Să trăim acest timp de har , fără a bloca alte propuneri pe care Duhul Sfânt va voi să le trezească printre păstorii şi credincioşii din diferitele părţi ale lumii . Anul Credinţei trebuie să ofere spaţii pentru „ celebrări penitenţiale ” , în care să se ceară iertare de la Dumnezeu , „ mai ales pentru păcatele împotriva credinţei ” . Euharistia este misterul credinţei , şi în Euharistie Isus însuşi reînnoieşte credinţa în fiecare dintre noi , ne încurajează , ne sprijină şi ne întăreşte

" Obiectivul principal al Anului Credinţei - a explicat preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări , Mons. Rino Fisichella - este acela de a sprijini credinţa multor credincioşi care în munca de fiecare zi nu încetează să-şi încredinţeze cu convingere şi curaj existenţa proprie Domnului Isus . 

Momentul deschiderii acestui an a fost ales pentru a coincide cu alte trei momente importante din viaţa Bisericii :
1. Aniversarea a 50 de ani de la deschiderea lucrărilor Conciliului Vatican II ;
2. În urmă cu 20 de ani a fost lansat Catehismul Bisericii Catolice ;
3. A XIII-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor , în Vatican între 7 şi 28 octombrie .

Când rostim Crezul în timpul Sfintei Liturghii , proclamăm atât adevărurile de credinţă ale Bisericii , dar afirmăm şi acceptarea acestei credinţe .

Papa Benedict descrie “ Anul Credinţei ” în Porta Fidei – Scrisoarea Apostolică ce a anunţat acest an deosebit – ca o chemare la o convertire autentică şi reînnoită faţă de Dumnezeu , Salvatorul lumii ( Porta Fidei , 6 ) .

Să încercam să ducem o viață de credință , maturizând-o în noi și mai apoi să o împărtășim celorlalți cu iubire .

Doamne întărește în noi credința , speranța si dragostea !